O problemă la zi
“Viza L”: de la vis la realitate
Acum câteva luni, pe 20 februarie, mass-media din Moldova informau despre adoptarea de către Parlamentul European a unui document, potrivit căruia cei care locuiesc în zona frontalieră cu UE vor avea dreptul să intre pe teritoriul acesteia în baza unui permis specia
MANĂ CEREASCĂ SAU BLUF MEDIATIC? Este vorba de un nou tip de viză, care ar urma să fie eliberată cetăţenilor din ţara vecină cu UE cu condiţia ca aceştia să locuiască la o distanţă de maximum 30 km de frontieră, nu mai puţin de un an şi să fie proprietarii unui imobil în această zonă. De asemenea, se afirmă că toţi cetăţenii RM, locuitori ai zonei de frontieră cu România, vor putea, în baza acestei „Vize-L”, să călătorească în ţările UE fără a avea nevoie de vize Schengen începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la UE. Informaţia a fost preluată imediat de majoritatea mijloacelor de informare în masă, fiind interpretată diferit. Mesajul principal a fost următorul: vize garantate prin lege europeană ce permit tuturor locuitorilor zonei de 30 de km de la hotarul cu România să călătorească în toată Uniunea Europeană!
Mii de moldoveni au primit vestea ca pe o mană cerească ce le-a picat în ajunul aderării României la UE şi puţini au fost cei care au încercat să pună sub semnul întrebării veridicitatea informaţiilor vehiculate. Una dintre primele consecinţe ale acestui „bluf” mediatic a fost scumpirea imobilelor în zona frontalieră. Spre exemplu, preţurile la apartamentele din Ungheni au crescut în ultimul timp, conform datelor de la oficiul cadastral, cu aproximativ 25%.
Cu puţin înainte de difuzarea acestei ştiri - mai exact, în timpul vizitei întreprinse la Chişinău pe 16-17 februarie - ministrul Afacerilor Externe al României venea cu propunerea de a elibera tuturor cetăţenilor RM vize gratuite valabile minimum un an şi maximum cinci ani, cu drept de şedere timp de 90 de zile, fără întrerupere, pe teritoriul României. Ulterior, şi acest mesaj a fost interpretat cu o doză de neglijenţă, avându-se în vedere faimoasa „Viză-L”, ce ar permite accesul moldovenilor nu doar în România, ci şi în alte ţări ale UE. Mirarea opiniei publice a fost şi mai mare când mai mulţi reprezentanţi ai Guvernului României au făcut o serie de declaraţii similare celei din 16-17 februarie cu privire la regimul de vize cu RM. Mai mult ca atât, oferta României a fost acceptată de către Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene de la Chişinău (MAEIE), soldându-se cu aprobarea de către executiv, la 14 iunie, a Acordului moldo-român privind călătoriile reciproce ale cetăţenilor.
DIFICULTĂŢI DE INTERPRETARE. Tăcerea MAEIE vizavi de adoptarea, în prima lectură, a rezoluţiei Parlamentului European cu privire la reglementarea micului trafic frontalier la hotarele terestre ale statelor-membre ale UE a provocat şi mai multe îndoieli referitor la veridicitatea informaţiei difuzate de către mass-media din RM. De fapt, documentul evocat reprezintă dorinţa autorităţilor de la Bruxelles de a suplini golul existent în ceea ce priveşte instituirea unui cadru de norme comun, referitor la micul trafic frontalier. Actualmente, nu există nici o dispoziţie comunitară prin care acesta ar fi reglementat, chiar dacă unele state-membre au semnat deja acorduri bilaterale cu vecinii lor în acest sens.
Propunerea de regulament, prezentată legislativului european de către Comisia Europeană, prevede posibilitatea eliberării vizelor de tip „L” cetăţenilor RM care au viză de reşedinţă în raza de 30 km de la frontieră, pentru o perioadă minimă de un an şi maximă de cinci ani, cu dreptul de şedere neîntreruptă timp de maximum şapte zile şi întreruptă - de maximum 90 de zile în timpul unui semestru - în zona frontalieră de 30 km a statului emitent. Cu alte cuvinte, un locuitor al raionului Ungheni ar putea pleca nu mai departe de 30 km pe teritoriul României, nu în spaţiul Schengen! şi, respectiv, ar putea sta fără întrerupere în această zonă de 30 km maximum şapte zile, fiind obligat după aceasta să revină în ţară.
În plus, regulamentul în cauză se adoptă printr-un mecanism special de codecizie a Parlamentului şi Consiliului de Miniştri al UE. Prin urmare, Comisia Europeană propune regulamentul, iar Parlamentul European formulează amendamente la prima lectură, cum s-a şi întâmplat în februarie anul curent. După aceasta, legea trece la Consiliul de Miniştri al UE (statele-membre), care poate să accepte amendamentele Parlamentului şi abia atunci regulamentul e adoptat. În cazul în care modificările propuse la respectivul proiect de lege nu sunt adoptate de către Consiliul de Miniştri al UE, statele-membre negociază între ele şi formulează o „poziţie comună”, care reprezintă amendamente la amendamentele Parlamentului şi retrimit regulamentul la Parlament, unde procesul se reia până la a treia lectură, când organul legislativ îl poate respinge dacă nu e de acord cu forma sa şi, astfel, întregul proces de adoptare a legii se suspendă.
UN AVANTAJ… DEZAVANTAJOS. La nivelul statului-membru al UE (cazul României, începând cu 1 ianuarie 2007), după ce regulamentul este publicat în „Jurnalul Oficial” al UE, acesta trebuie să-l aplice necondiţionat. (Atenţie, calitatea de membru al UE nu implică în mod automat apartenenţa la spaţiul Schengen!) În concluzie, România va trebui să acorde permis de mic trafic cetăţenilor RM care locuiesc în zona de graniţă, conform propunerii actuale de regulament: să locuiască timp de mai mult de un an în zonă şi să se afle la cel mult 30 de km de hotar... în cazul în care regulamentul dat va fi adoptat. Totodată, acesta din urmă ar putea suferi schimbări importante pe parcursul procedurii de adoptare. Menţionăm că, reieşind din amendamentele propuse de către Parlamentul European, “Viza L” ar urma să fie înlocuită cu un permis de trecere al frontierei fără a prezenta paşaportul internaţional. Aceasta ar permite cetăţenilor moldoveni din zona de frontieră să pătrundă pe teritoriul României până la cel mult 30 de km de graniţă şi să rămână acolo cel mult şapte zile consecutiv, fără a avea însă acces direct pe teritoriile statelor Schengen.
În acest context, este evident faptul că oferta actuală a României este mult mai avantajoasă pentru cetăţenii noştri decât cele prevăzute, cel puţin la acest moment, de către regulamentul cu privire la micul trafic frontalier.
În ceea ce priveşte vizele Schengen şi posibilitatea de a călători în acest spaţiu: este clar că România nu va face parte din spaţiul Schengen încă cel puţin câţiva ani şi, respectiv, vizele eliberate de către aceasta ţară nu ne vor permite să călătorim în spaţiul Schengen. Acest lucru înseamnă, de fapt, că negocierile purtate de către reprezentanţii Ministerului de Externe de la Chişinău cu reprezentanţii Comisiei Europene în privinţa facilitării regimului de vize cu UE, prevăzute de altfel în Planul de Acţiuni RM-UE, sunt mai importante în raport cu acordul recent semnat cu Guvernul României. O dovadă în acest sens ar fi declaraţia lui Franco Frattini, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate, făcută în timpul recentei vizite a preşedintelui Voronin la Bruxelles, cu privire la intenţia Comisiei de a crea un centru informaţional comun al UE pentru eliberarea vizelor Schengen la Chişinău.
Trebuie să menţionăm, de asemenea, că statutul actual al Moldovei - de ţară vecină a UE - nu ne va permite să obţinem anularea obligativităţii vizelor în viitorul apropiat. Astfel, în cel mai bun caz, MAEIE va putea obţine facilitări în obţinerea vizelor Schengen doar pentru câteva categorii de persoane precum diplomaţi, profesori, studenţi, şoferi de curse lungi, reprezentanţi ai businessului, jurnalişti ş.a. m.d. Conform unor specialişti în domeniu, finalizarea negocierilor în privinţa facilitării regimului de vize cu Bruxellesul este aşteptată până la finele anului curent.
Integrarea Europeană a Republicii Moldova?
„Politica de vecinătate a Uniunii este diferită de problema posibilei extinderi pe viitor. Permiteţi-mi să spun aceasta foarte clar. Această politică se referă la ţările pentru care calitatea de membru nu este în prezent pe agendă”. Gunter Verheugen, Chişinău, 5 decembrie 2003
Împlinirea la 22 februarie 2006 a unui an de la semnarea Planului de Acţiuni R. Moldova-UE a prilejuit o surescitare a interesului experţilor şi opiniei publice faţă de bilanţurile cu privire la modul în care ţara noastră a parcurs prima treime din acest drum. Majoritatea au fost de părerea că, deşi s-au făcut anumite progrese, ritmul şi coerenţa cu care Moldova realizează prevederile acestui document sunt substanţial sub nivelul posibil. Mai mult decât atât, o serie de comentatori au menţionat faptul că prestaţia Chişinăului este nesatisfăcătoare, dacă e să ţinem cont de suprasarcina pe care şi-a propus-o în raport cu Uniunea Europeană, şi anume de a obţine, la finalizarea implementării Planului de Acţiuni în 2008, statutul de membru-asociat, cu perspectiva aderării la UE.
FRÂNĂ PENTRU EUROENTUZIAŞTI. Din păcate, contextul actual al relaţiilor dintre R. Moldova şi UE nu presupune o abordare de tip „integrare europeană” ce ar presupune aderarea la UE. Semnarea de acum un an a Planului de Acţiuni a marcat, de fapt, acceptarea tacită de către Chişinău a Politicii de Vecinătate a Bruxellesului. Astfel, R. Moldova s-a resemnat cu statutul de vecin al UE, renunţând la ambiţia de a obţine o perspectivă clară de aderare la aceasta.
Politica Europeană de Vecinătate îşi propune să creeze la graniţele sale un „cerc de prieteni” cu care UE să întreţină relaţii strânse şi paşnice de cooperare, astfel încât să controleze pe cât posibil apariţia unor riscuri de securitate ce ar ameninţa interiorul Uniunii. Totodată, prin aceasta, UE încearcă să-şi extindă sfera de influenţă, care derivă din noul rol de lider global pe care tinde să şi-l asume pentru a contracara poziţia dominantă a SUA pe plan mondial. Astfel, PEV nu constituie o etapă intermediară spre o viitoare extindere către aceste ţări, ci mai degrabă o frână pentru euro entuziaşti. Relevantă în acest sens este declaraţia citată mai sus a fostului Comisar european pentru extindere şi al actualului vicepreşedinte al Comisiei Europene, Gunter Verheugen.
Prioritatea fundamentală a guvernului de la Chişinău în domeniul politicii externe, menţionată atât în „Concepţia politicii externe”, cât şi în „Programul de activitate a guvernului pe anii 2005-2009: Modernizarea ţării - bunăstarea poporului” este integrarea în Uniunea Europeană. În momentul de faţă, însă, aceasta nu are - şi, din câte se pare, nu va avea nici în viitorul imediat - un suport concret bazat pe documente oficiale, semnate între cele două părţi sau adoptate la nivelul Uniunii Europene, prin care să se întrevadă că R. Moldova va fi, mai devreme sau mai târziu, membră a UE. De aceea, ar fi necesară schimbarea dialogului cu Bruxellesul în direcţia obţinerii unui alt cadru de relaţii după expirarea Planului de Acţiuni şi, respectiv, al Acordului de Parteneriat şi Cooperare.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare, semnat în iulie 1994, rămâne în continuare cadrul de bază al relaţiilor R. Moldova cu UE. În acea perioadă, acorduri similare au fost semnate şi cu alte state din CSI, excepţie făcând Belarus. Aceste documente înlocuiesc, într-o oarecare măsură, Acordul privind Cooperarea economico-comercială semnat cu fosta URSS, deşi nu putem să nu remarcăm că respectivul acord rămâne în vigoare până în prezent. Contrar unor percepţii eronate, el nicidecum nu a fost înlocuit de Planul de Acţiuni, semnat în februarie trecut. Astfel, dacă nu va fi reînnoit conform practicii Comisiei Europene, Acordul de Parteneriat şi Cooperare va sta la baza relaţiilor dintre R. Moldova şi UE cel puţin până în 2008.
O ŞANSĂ RATATĂ. Indiscutabil, şansa ratată în 1999, în ajunul Consiliului European de la Helsinki, în vederea obţinerii unor preferinţe speciale din partea UE a reprezentat un pas înapoi pentru R. Moldova. Din păcate, eforturile întreprinse de Chişinău în perioada premergătoare Summitului de la Helsinki, care presupuneau obţinerea din partea Bruxellesului a unui tratament diferenţiat de restul statelor postsovietice - iar prin aceasta şi o recunoaştere implicită a perspectivei noastre europene - nu au putut fi materializate. Evident, nu putem spune că obţinerea unei atare referinţe ar fi garantat includerea R. Moldova în grupul de ţări invitate în 2000 în Procesul de Stabilizare şi Asociere. Cu certitudine, însă, aceasta ar fi sporit şansele decuplării noastre de Ucraina, Rusia, ţările din Caucaz şi cele din Asia Centrală, şi ar fi contribuit la alăturarea ulterioară la statele din Balcanii de Vest, care au fost menţionate într-un paragraf separat la Helsinki.
La Consiliul European de la Feira, în iunie 2000, UE a făcut următorul pas în întâmpinarea Balcanilor de Vest, recunoscând perspectiva europeană a acestora: „toate ţările din regiune sunt potenţiale candidate pentru aderarea la UE”. Peste încă o jumătate de an, la Summitul de la Zagreb (noiembrie 2000), UE a lansat Procesul de Stabilizare şi Asociere, care menţionează că „UE reafirmă perspectiva europeană a celor cinci ţări”. În sfârşit, la Consiliul European de la Salonic (iunie 2003), cele cinci ţări au fost recunoscute ca potenţiale candidate. Astfel, doar după ce a trecut aceste etape de recunoaştere nu doar a „aspiraţiilor europene” (cazul Moldovei), dar şi a perspectivei sale europene, Croaţia a putut să prezinte Bruxellesului, în februarie 2003, cererea formală de aderare. Comisia Europeană şi-a dat avizul pozitiv în aprilie 2004, iar negocierile de aderare au demarat în octombrie 2006.
Incapacitatea valorificării şansei Summitului de la Helsinki (ratată „graţie” crizei guvernamentale de la Chişinău din noiembrie 1999) nu a permis R. Moldova să păşească pe făgaşul care, treptat, a transformat statutul ţărilor din Balcanii de Vest din simpli parteneri externi ai UE în potenţiale ţări-candidate sau chiar candidate.
ÎN URMA TRENULUI. În anii 2000-2001, R. Moldova a continuat, totuşi, eforturile de a ajunge din urmă „trenul european” prin aderarea la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE). Aceasta a venit ca urmare a declaraţiei preşedinţiei germane din 1999 care promitea perspectiva integrării depline în structurile europene tuturor ţărilor din regiune. De fapt, includerea R. Moldova în PSESE în iunie 2001 s-a dovedit a fi mai mult o victorie simbolică de etapă, fără ca să contribuie la modificarea statutului nostru. Mai rău, în schimbul acceptării sale ca membru al Pactului, Chişinăul a fost nevoit să accepte una dintre condiţiile impuse, şi anume de a nu pune în discuţie, în cadrul acestei organizaţii, problema aderării sale la UE. La vremea respectivă, această „cedare” părea a fi una tactică, diplomaţia moldovenească sperând că, odată cucerit, acest „cap de pod”, cu timpul, va putea fi extins şi în planul obţinerii unui tratament identic celui acordat membrilor Procesului de Stabilizare şi Asociere.
Un an mai târziu, în scrisoarea comună a Comisarului Christopher Patten şi a Înaltului Reprezentant pentru Politica de Securitate a UE, Javier Solana, adresată Consiliului European în august 2002 şi în care se face o scurtă caracterizare a noilor vecini estici ai UE, R. Moldova este catalogată drept cea mai săracă ţară ce se află în stare de criză. În context, conflictul din Transnistria este calificat ca o sursă de instabilitate în imediata vecinătate a UE. Această scrisoare marchează naşterea oficială a Politicii Europene de Vecinătate (PEV) ca răspuns la iniţiativa britanică în acest sens. Urmează o perioadă de formare şi de conceptualizare a acestei politici care, începând cu 2003, la iniţiativa Franţei, include şi ţările bazinului Mării Mediteranene (Maroc, Algeria, Tunis, Libia, Egipt, Israel, Autonomia Palestiniană, Liban, Iordania, Siria).
Aşadar, cadrul actual al relaţiilor UE-R. Moldova nu oferă ţării noastre o perspectivă clară, fie şi de lungă durată, de integrare europeană. Speranţa autorităţilor de la Chişinău de a obţine, în viitorul apropiat, semnarea unui Acord de Asociere şi Stabilizare cu Bruxellesul este irealizabil în viitorul apropiat. Mai ales că, în comunicarea sa din mai 2004, Comisia Europeană propune înlocuirea actualelor Acorduri de Parteneriat şi Cooperare cu Acorduri Europene de Vecinătate.
Însăşi denumirea acestor acorduri ar însemna păstrarea, pentru ţările vizate, a unei poziţii marginale în afara Europei. Concludentă în acest sens este reacţia Ucrainei, care într-un comunicat de presă al Externelor de la Kiev a dezaprobat propunerea UE, declarând că acest tip de acord nu corespunde intereselor sale. Totodată, Ucraina insistă asupra semnării unui Acord de Asociere în viitorul apropiat, fără a condiţiona perspectiva aderării sale la UE.
Chiar dacă acest lucru se va întâmpla, există temeri că eventualele Acorduri de Asociere, care vor substitui actualele Acorduri de Parteneriat şi Cooperare cu UE, vor fi similare cu cele semnate de Bruxelles cu ţările din bazinul Mediteranei. Acestea din urmă fac parte din tipul de acorduri de asociere ce nu prevăd o eventuală aderare a ţărilor semnatare, dar includ menţinerea unor relaţii speciale în diverse domenii cu UE. Cu alte cuvinte, dacă se va reuşi semnarea unui atare acord, relaţiile UE-R. Moldova vor rămâne în parametrii actuali.
FOBIE FAŢĂ DE EXTINDERE. Acum, este inutil să sperăm la un acord european de asociere de tipul celor care au fost semnate cu ţările din Europa Centrală, până în 2013, reieşindu-se din adoptarea cadrului financiar 2007-2013. Dar Chişinăul ar comite o greşeală ireparabilă dacă ar rata şi şansa anului 2013. În aceste împrejurări, aderarea, pe parcurs, la Procesul de Stabilizare şi Asociere este exclusă atât din motive financiare (adoptarea bugetului european), cât şi din cauza faptului că R. Moldova face parte din şirul de state ce a recunoscut, prin semnarea Planului de Acţiuni, calitatea sa de subiect al PEV. Reamintim că, în acest caz, politica PEV e total diferită de cea aplicată vizavi de ţările Balcanilor de Vest, a căror aderare a fost decisă la Salonic în 2003, când UE şi-a asumat oficial obiectivul de aderare a acestor ţări.
Situaţia se complică şi mai mult datorită mesajelor oficialilor UE din ultimul timp. Declaraţia vicepreşedintelui Comisiei Europene, Gunter Verheugen, din februarie anul curent cu privire la lipsa unei perspective de aderare la UE a fostelor republici sovietice în cel puţin următorii 20 de ani a fost primită cu o anumită doză de nedumerire şi descurajare atât la Chişinău, cât şi la Kiev. Un alt exemplu în acest sens ar fi conferinţa de presă din 15 martie a Cancelarului Federal Angela Merkel, care declara că „perspectiva europeană” a statelor din Balcanii de Vest ar putea însemna de asemenea doar un parteneriat privilegiat, iar referindu-se la Ucraina şi Turcia, termenii utilizaţi au fost de ordinul unui „parteneriat nedefinit”.
Tot în martie, în raportul Brok al Comisiei Afacerilor Externe din cadrul Parlamentului European cu privire la strategia pentru lărgire, adoptat de Parlamentul European, eurodeputaţii se adresează Comisiei şi Consiliului European cu rugămintea de a propune relaţii multilaterale strânse atât ţărilor europene fără perspectivă de aderare (din care, din păcate, în acest moment face parte şi R. Moldova), cât şi ţărilor a căror perspectivă a fost recunoscută deja.
Evident, UE este „iritată” de mesajele insistente ce-i parvin din partea Turciei, Ucrainei, R. Moldova, dar şi a ţărilor din Balcanii din Vest. Astăzi, UE se află în criză, fenomenul fobiei faţă de lărgire manifestându-se în mai multe ţări-membre. Respingerea de către francezi şi olandezi a proiectului Constituţiei UE, în vara anului trecut, este cel mai grăitor exemplu în acest sens. Iată de ce criteriul „capacităţii de asimilare a UE” - unul dintre criteriile de aderare adoptate în iunie 1993 de Consiliul European de la Copenhaga şi care, într-o oarecare măsură, a cam fost neglijat - devine tot mai actual. Cu alte cuvinte, capacitatea de absorbţie a UE depinde de ratificarea Tratatului Constituţional de către toate ţările-membre.
În concluzie, am putea spune că situaţia în care ne aflăm nu este favorabilă unor schimbări esenţiale ale cadrului actual de relaţii ale R. Moldovei cu UE. Semnalele ce ne parvin din capitalele europene sunt destul de negative. Tocmai de aceea, eforturile Chişinăului necesită a fi concentrate asupra începerii unui nou demers, mai ales la nivel diplomatic, pe lângă statele-membre ale UE, în încercarea de a ieşi treptat din cadrul actual de relaţii.
STATUTUL DE „VECIN”… Interlocutorii noştri europeni - atât din cadrul structurilor UE, cât şi cei din cancelariile ţărilor-membre - nu obosesc să repete că nu există nici o legătură între îndeplinirea Planului de Acţiuni (sau, de ce nu, îndeplinirea lui înainte de termen, cum se mai spune la Chişinău?) şi acordarea R. Moldova, la sfârşitul acestui proces, a unui nou statut, altul decât cel de vecin, care ar deschide perspectiva integrării noastre europene.
Stricto senso, ei au dreptate, căci Planul de Acţiuni nu prevede (deşi nici nu exclude) aderarea: „UE recunoaşte aspiraţiile europene ale R. Moldova şi strategia sa de integrare europeană”. Mai mult decât atât: dacă e să ţinem cont de creşterea scepticismului UE faţă de însăşi discuţiile despre noi extinderi după eşecul proiectului Constituţiei, şansele că UE ar putea să-şi revadă atitudinea sa la acest capitol sunt, în prezent, şi mai mici decât erau acum un an. Nu e vorba doar de faptul că Bruxellesul manifestă tot mai puţină deschidere până şi pentru o simplă discutare a eventualităţii de a acorda R. Moldova statutul de potenţial candidat. Uniunea este presată să îngheţe procesul de extindere şi pentru ţările care s-ar părea că se află pe un făgaş instituţional consacrat de aderare, cum ar fi statele din Balcanii de Vest şi Turcia.
La prima vedere, singura speranţă privind integrarea R. Moldova poate fi legată de aspiraţiile europene ale Ucrainei şi de succesul negocierilor Kievului în ceea ce priveşte semnarea unui alt acord, mai aprofundat, cu UE. Rezultatele acestora vor influenţa în mare măsură capacitatea R. Moldova de a obţine, la rândul ei, nu numai „recunoaşterea aspiraţiilor sale europene”, ci şi o perspectivă clară de aderare la UE. Din păcate, nimic din declaraţiile Ursulei Plassnik, ministrul de Externe al Austriei (ţară ce deţine preşedinţia UE), în timpul recentei sale vizite la Kiev nu ne sugerează eventuala ieşire a Ucrainei din cadrul PEV.
Astfel, necesitatea decuplării R. Moldova de Ucraina devine tot mai evidentă. Probabila îngheţare sau încetinire a procesului de extindere pe vectorul estic ar putea oferi ţării noastre o ultimă şansă de a prinde trenul european pe filiera sud-est-europeană. Cheia succesului în acest, cu adevărat, supraefort rezidă în capacitatea R. Moldova de a se desprinde, pe parcursul viitorilor doi ani, prin realizarea unui salt calitativ la principalele criterii de evaluare a Planului de Acţiuni. Cu părere de rău însă, R. Moldova nu reuşeşte, deocamdată, să găsească acel ritm de implementare a reformelor ce i-ar permite acest lucru. În comunicatul de presă al Consiliului European cu privire la reuniunea Consiliului de Cooperare UE-R. Moldova din 11 aprilie se indică limpede că Chişinăul ar trebui să-şi dubleze eforturile în domeniul reformării sistemelor judiciar şi mass-media.
Oricum, această perioadă ar putea să fie ultima noastră şansă de a ne desprinde de Ucraina şi a ne alătura Balcanilor, după două încercări ratate: I - în 1994 (cu Acordul de Parteneriat şi Cooperare, deşi atunci nici nu prea existau premise reale pentru o altă relaţie cu R. Moldova) şi a II-a în 1999-2003 (de la Helsinki la semnarea Planului de Acţiuni). Declaraţiile ministrului Afacerilor Externe al României din timpul recentei sale vizite la Chişinău, referitor la obţinerea unei foi de parcurs de la autorităţile de la Bruxelles pentru R. Moldova, ţin să confirme această necesitate. Nu trebuie să uităm, de asemenea, că în final ţările-membre ale UE decid aderarea unei sau altei capitale la Uniune şi, atâta timp cât un atare demers nu are loc, nu putem vorbi de posibilităţi reale de integrare europeană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu